Vremea pentru ceva românesc

Ciudat, nu? Dar mă gândeam că, măcar o dată pe linia infinitului, aş putea să dedic o postare cât de mică unei noi lansări din România. fiindcă, de data asta, merită. Delia militează pentru o abordare mai serioasă a noţiunii de "muzică" în ţara aceasta brăzdată de plăsmuiri sonore din ce în ce mai neinteresante, şi chiar a reuşit cu "Pe aripi de vânt" şi "Inimi desenate". Adică, este vorba de două încercări reuşite. Dacă mai sapă un pic, poate să extragă din minele necunoscutului o melodie care să ajungă la nori şi să rupă vidul cosmic; până atunci, "Da, mamă" este un pas în direcţia exact potrivită.

Această piesă este un soi cu totul aparte faţă de ceea ce ne oferă piaţa românească. Într-un moment în care nu ştii exact dacă româna pe care o auzim la radio descrie idei fără sens sau încurajări goale (de cele mai multe ori, e vorba de relaţii cu 102% zâmbete şi cel mult un miligram de smoală), "Da, mamă" vorbeşte despre natura nocivă a unei despărţiri şi despre autodistrugere, iar băutura care este pusă pe piedestal şi la noi, şi în afară în plan muzical, este un venin în cazul de faţă, iar Delia ştie asta. Dar este prea târziu şi prea complicat să ieşi afară din abisul în care ai căzut. Tematica, aşadar, aduce cu "Chandelier" al Siei, însă aici găsim şi o altă faţetă. Mai mare decât teama pentru prăbuşirea sinelui este teama pentru reacţia şi întristarea mamei - însă nu este vorba de un strigăt de ajutor, ci doar o conştientizare. De altfel, piesa este brăzdată cu astfel de adevăruri spuse cu o limbă ascuţită, iar întreaga atmosferă este susţinută de aciditatea din vocea artistei. Nu există vreun licăr adevărat de lumină în această poveste, iar apogeul, "şi n-am nevoie de iertarea ta, nu-mi spune că n-ai fost şi tu aşa cândva" este amar şi încărcat de o vibraţie aproape sumbră. Pe scurt, în loc ca această decădere sufletească să fie văzută cu ochi senini, este concomitent acceptată, demonizată şi pusă cu o greutate sesizabilă faţă în faţă cu mama. Interpretarea destul de actoricească a Deliei este conturată de instrumentaţia ce are gradul potrivit de goliciune şi dezolanţă, având şi nişte accente western frumos inserate.

Toată această poveste a fost posibilă datorită lui Carla's Dreams, care a avut grijă să aducă nişte teme mai puţin fericite, dar mult mai adevărate în faţa unui public care are ochi, în mare, doar pentru zahăr şi strălucire artificială şi care urmăreşte mai mult ideea de star al muzicii decât de muzică. "Da, mamă", cu tot cu refrenul ei care e aproape luat la indigo după "Dream on", este o bombă de maturitate care ar trebui să redea speranţa pentru muzică bună în România. Ar trebui. Până atunci, aşteptăm. Bravo, Delia, bravo, Carla's Dreams.

Vin recenzii. Curând.

Un iulie minunat şi însorit,

Peach