Pentru că am cam lipsit de pe blog când s-a întâmplat nefericirea asta, vreau să încep prin a transmite condoleanţele mele infinite pentru moartea unui zeu grec al muzicii, Demis Roussos. Odihnească-se în pace şi mulţumire.
Iar acum să trecem la o altă legendă (vie).
Îmi place că, de la un timp, ce spun pe blog că anticipez să apară, apare în termen de câteva zile, chiar dacă nu era cazul să se întâmple asta. Asta a fost şi soarta ultimului album semnat Björk, "Vulnicura", care trebuia lansat în martie, dar nişte persoane binevoitoare (sarcasm) l-au scăpat pe net cu două luni mai devreme. Pe de altă parte, cred că aşteptarea îndelungată ar fi durut, iar lansarea lui prematură a marcat cel mai interesant eveniment muzical din ianuarie. Mă rog, orice lună în care Björk lansează un album nou este una binecuvântată.
Ca părere iniţială, eu am spus în postarea precedentă că mă aştept să iasă ceva interesant din colaborarea lui Björk cu Arca, dar nu mă aşteptam să fie în halul ăsta de bun. "Vulnicura" este un album atât de bun că doare şi atât de complex încât te simţi depăşit; cel puţin, aşa m-am simţit eu. Punctul de plecare al albumului este chiar coperta, în care, dacă ignorăm costumul mulat şi puful de păpădie multicolor ce o îmbracă pe artista islandeză, putem vedea o despicătură mare pe piept care este, de fapt, o rană. Vulni-cura, leac pentru rană. Acum are sens, nu?
Elementul central al albumului este despărţirea artistei de partenerul ei Matthew Barney, cu care a avut o relaţie pentru mai bine de un deceniu. Aşadar, îl găsim în contrast cu albumul ei "Vespertine", care avea în prim-plan exact înflorirea aceleiaşi relaţii. Ne-am aştepta ca "Vulnicura" să fie unul din acele albume în care tot ce vrei să faci e să te ghemuieşti într-un colţ şi să plângi până mori, dar cum Björk poate mai mult de atât, aceasta a încercat să facă din "Vulnicura" mai mult un fel de studiu antropologic despre despărţire şi despre vindecarea rănii sufleteşti lăsate de aceasta.
Un lucru surprinzător la acest album este faptul că, atunci când auzi despre această colaborare dintre Björk şi Arca, te-ai aştepta să iasă o superovă muzicală ce rade de pe suprafaţa Pământului orice concepţie "învechită" despre muzică - dar nu e aşa. Ba chiar aş putea spune că e un album mai puţin revoluţionar decât "Biophilia", dar cu siguranţă mult mai încărcat de emoţie şi de versuri adevărate şi pline de trăire. Şi de viori, multe. Cam în asta constă fiecare piesă de pe album, ca peisaj sonor: o pătură groasă de viori (sau una singură, dar puternică) care se luptă cu o producţie electronică puternic experimentală şi efervescentă. Chiar dacă majoritatea melodiilor depăşesc 6 minute, durata lor uşor atipică le dă voie să se dezvolte cât încape, într-o cantitate ideală.
Pledoaria începe cu "Stonemilker", o piesă ce răsare dintr-un cor de viori foarte natural şi palpabil, iar vocea astronomică a lui Björk este aici vulnerabilă şi uşor melancolică, artista conştientizând faptul că nişte rotiţe nu prea merg în familia ei şi îşi roagă partenerul să îi ofere "respect emoţional" şi să îşi "sincronizeze sentimentele". Contribuţia electronică la această piesă aduce aminte, ca întreaga compoziţie de fel, de superba melodie a ei "Jóga", la fel de plină de adrenalină, emoţie şi de încărcată de viori fine.
"Lionsong" este piesa în care frântura dintre cei doi prinde contur, artista cântând, tot printre viori şi incluziuni electronice de data asta manevrate şi de Arca, "poate că el va ieşi din asta iubindu-mă, poate că nu, nu mă deranjează oricum". Aici, vocea lui Björk începe să strălucească mai tare, fiind susţinută şi de un cor foarte björkistic.
Pe "History of Touches", Björk începe să se uite cu regret înapoi la tot ce a împărtăşit cu partenerul ei şi la momentele când au fost foarte apropiaţi, spunând că "totul se comprimă în secunda asta", în care ştie că e pentru ultima dată. Piesa este singura de pe album care e 100% electronică, având nişte aranjamente foarte interesante şi "glitchy", precum şi cea mai scurtă, având sub 3 minute.
"Black Lake", în schimb, este cea mai lungă piesă din întreaga discografie a lui Björk şi cea mai tristă de pe "Vulnicura" - dar şi cea mai spectaculoasă, atât prin frumuseţea ei grăitoare, cât şi prin versurile extrem de intime. Björk spune că "este toată o rană deschisă", vocea ei vulnerabilă păşind uşor printre nişte viori şi mai vulnerabile. Pe la jumătate, piesa începe să mărească ritmul şi să aducă nişte instrumente electronice care formează un substrat trip-hop care se amestecă foarte bine cu peisajul melancolic.
Ieşind puţin din tumultul halucinant al despărţirii, "Family" prezintă grija lui Björk faţă de familia ei, aceasta "jelind" triunghiul tată-mamă-copii, întrucât există laturile tată-copii şi mamă-copii, dar nu şi tată-mamă. Este o piesă extrem de îndrăzneaţă, cu un uşor vibe horror (involuntar, cel mai probabil), care include, la un moment dat, şi câteva acorduri înfipte de vioară care destind puţin atmosfera încordată. În rest, atmosfera este dominată de un fel de sunet cosmic, uşor, dar profund.
"Notget" este piesa care m-a făcut să mă ridic de pe scaun şi să declar albumul ca fiind unul fenomenal. Pot să spun că aici este combinaţia cea mai efervescentă de instrumente organice şi electronice şi în care contribuţia lui Arca se simte cel mai bine. Artista începe să se resemneze în legătură cu despărţirea şi să contemple mai destins ce s-a întâmplat, găsind că e cazul ca fiecare să-şi vadă de treaba lui şi să regăsească dragostea, încât aceasta "te ţine departe de moarte".
Pe "Atom Dance", artista se resemnează şi vorbeşte mai pe larg despre această ideea de a regăsi iubirea, încât inimile lor sunt "recife de corali pe timpul fluxului", iar dragostea este "valul pe care îl aşteaptă", aceasta fiind hotărâtă să lase acea rană să se vindece. Piesa include şi o intervenţie de-a lui Antony Hegarty care, oricât de mult aş vrea să cred că e o voce masculină, nu este.
"Mouth Mantra" este o bătălie electronică destul de zdravănă, în care Björk dă cu totul uitării frântura din inima ei şi se concentrează pe un fel de libertate sentimentală pe care a obţinut-o, dorind să încerce lucruri noi. Trebuie să scot în evidenţă producţia foarte interesantă şi "plină" a acestei piese, care este brăzdată de un beat furios şi nişte acrobaţii electronice care bat în cuie statutul albumului "Vulnicura" drept unul dintre cele mai bune albume de gen din ultimii ani.
Povestea se încheie cu "Quicksand", o piesă care sună aşa cum pare la prima bănuială că ar suna, fiind încărcată de un instrumental "deşertic" ce reprezintă o adiţie interesantă temei: ideea de a fi mamă. Björk a scris piesa asta despre mama ei, care a suferit un atac de cord în 2011 (dar a supravieţuit), însă ideea a fost preluată şi adaptată pentru povestea din "Vulnicura", Björk reflectând asupra rolului ei de mamă, întrucât ce poţi să faci mai bine, mai ales la vârsta ei, după ce te-ai despărţit de partenerul de viaţă, decât să îţi transferi iubirea copiilor? Artista lasă aici şi nişte versuri memorabile: "Când sunt frântă, sunt împlinită/ Când sunt împlinită, sunt frântă". Traduse, desigur.
"Vulnicura" nu este deloc o ascultare uşoară, dar este o oră care cuprinde în totalitate măiestria muzicală a artistei islandeze şi puterea acesteia de a converti acel sentiment măcinător în muzică şi versuri ce transcend perspectiva generală asupra unei despărţiri. Cu siguranţă unul dintre cele mai bune albume ale lui Björk, putându-se lăuda şi cu o producţie de mare clasă, îndrăzneaţă, profundă, sinceră, divină. Precum artista.
9,5/10
Ştiu că dau peste tot note mari, dar le dau pe drept. Pot să spun de pe acum că "Vulnicura" va fi în topul celor mai bune albume ale anului 2015 la final de an. Gândim în viitor, no?
O lună februarie superbă tuturor,
Peach
