Am găsit această mică bijuterie ce va reprezenta Estonia la Eurovision:
Sunt trei minute de clasă şi rafinament retro cu versuri extrem de grăitoare şi voci care se complatează impecabil, completând perfect tabloul acestei piese. "Goodbye to Yesterday" este compusă de Stig Rästa (jumătatea masculină a duetului) şi va intra în prima semifinală, în care va concura şi România. Dacă noi încă mai considerăm că putem face faţă acestei compoziţii briliante cu un clişeu redundant (ştiţi la ce piesă mă refer), atunci ne înşelăm amarnic. Haideţi să alegem cum trebuie pe 8 martie.
Mamă, ce titlu academic am putut să scot.
A trecut aproape o săptămână de la lansarea pieselor ce se vor război pentru a ne reprezenta ţărişoara la acest concurs de proporţii numit Eurovision. Eu mi-am luat această pauză pentru a le cântări şi a urmări şi ce s-a mai lansat prin lume (chestiuni de care o să vorbesc în următoarele postări) şi am ajuns la nişte concluzii. Hai să vedem ce ne pregăteşte Finala Selecţiei Naţionale, toate cele 12 piese.
Să vă amintesc că supa de muzică mai conţine şi ardei? Consider că trebuie reamintit.
O să notez fiecare piesă cu dovleci Eurovision, ce reprezintă atât valoarea ei, cât şi potenţialul de a ne reprezenta la Viena.
Luminiţa Anghel - A Million Stars
Ca să vezi, începem cu marea favorită. A treia încercare a Luminiţei Anghel din ultimii şase ani de a ne (re)prezenta la concurs este semnată de veteranii Eurovision România Andrei Tudor şi Cristian Faur, care au complotat pentru a meşteri cea mai eurovisionistică piesă posibilă, pe care să o trimitem la Viena ca să câştige cu punctaj maxim şi să ajungă un über-hit internaţional. E o baladă decentă, cu influenţe orientale, dar mai e ceva. Sunteţi pregătiţi? Lucruri care nu-mi plac la piesa asta:
- Melanjul oribil de muzică orchestrală, cu o notă retro şi dubstep. Da, asta este tot opera lui Cristian Faur, acelaşi om care a considerat că e o idee bună să arunce un contratenor, pop de plastic şi dubstep în aceeaşi oală şi să scoată reprezentanta noastră la Eurovision din 2013. Inserţia de dubstep pe refren este total anticlimatică şi pe dinafară şi denotă disperare de a atrage atenţia. Dacă motivul din spatele acestei decizii este acela de a atrage "tineretul", ei bine, tineretul nu o va muşca. Punct.
- Versurile de grădiniţă, chiar mai rău. Nici nu ştiu exact despre ce ar trebui să fie vorba: iubire? optimism? un soi de celebrare à la "Miracle"? Aceste chestii se întrepătrund până când nimic nu mai are sens. Ce m-a zgâriat cel mai mult pe ureche este următoarea rimă: "Sorrow and pain fade away/Far away"
- Dramatismul inutil. Notele lungi care caută cu disperare atenţie. Una zdravănă pe bridge şi o rachetă de notă care încheie piesa într-un punct maxim, acompaniată de un pian turbat. Nu au vreun rol important în economia piesei, Doar plusează artificial la capitolul spectaculozitate.
- Compoziţia formulaică. E un calapod care poate supravieţui doar în cadrul concursului. Unul mâncător de puncte, care face ca piesa să nu prezinte un anume interes în afara concursului.
În afară de acestea, nu e o piesă care să îmi displacă în halul ăsta. Iar cu doamna Luminiţa Anghel nu am absolut nimic, dimpotrivă. Per total, o consider pur şi simplu forţată şi aiurea. E, oricum, printre cele mai bune din setul de melodii de anul aceata.
Am scris mai mult despre ea pentru că, după cum am zis, este marea favorită şi este venerată de multă lume şi am dorit să clarific nişte lucruri.
3,5/5 Aurelian Temişan feat. Alexa - Chica latina
Temiiii. Te-ai gândit să cochetezi cu Eurovisionul, ai? Avem aici două voci foarte bune, care se amestecă bine, şi o piesă care este un fel de clişeu latino-pop cu influenţe electronice şi cu versuri la fel de clişeice. Nu neg că e catchy, dar... nu o consider fenomenală. E meh, chiar şi pentru Eurovision. Dar sună ca şi cum ar putea avea succes comercial la noi în ţară.
2/5 Voltaj - De la capăt
Mai ţineţi minte topul de melodii de la final de an? Da, nu am inclus piesa celor de la Voltaj în el. Am considerat-o plictisitoare şi lipsită de acel ceva, în ciuda versurilor frumoase şi a mesajului transmis. Mai mult decât atât, încă mi se pare ciudat să văd această trupă îndepărtându-se total de stilul lor speed metal cu care au cucerit românii acum ceva ani, alegând să meargă pe o direcţie mai pop - de obicei, eu nu condamn această alegere, vezi Taylor Swift (iar aţi crezut că nu o să daţi de ea într-o postare Music chowder?) - însă această direcţie nu le pune în evidenţă valoarea artistică. "De la capăt" e ok, mi se pare o piesă foarte adevărată şi plină de implicare, dar, ca sonoritate, e destul de fadă. E de bun gust, dar nu ştiu ce ar putea spune Europa despre ea dacă ar câştiga, dacă vor vedea în ea clasă şi fineţe sau lipsă de culoare.
4/5 Băieţii - Dragoste în lanţuri
Când credeai că ai scăpat de trupe de băieţi sau de comercialism muzical românesc, dai de amândouă, la pachet. Nu prea ştiu care a fost judecata juriului în legătură cu piesa "Dragoste în lanțuri" (care, în mod surprinzător, nu are legătură cu "Fifty Shades of Gray"), dar cred că latura lor necunoscută de basic fangirl şi-a spus cuvântul. Sună ca ceva ce am auzit de xşpe mii de ori la radio şi de-abia aşteptam să se termine. Cea mai bună parte din piesa asta, dacă se poate spune aşa, sunt versurile. Unul dintre compozitori e Liviu Vârciu, by the way. Per total, însă, este sună ca un imn cocalaricesc.
1,5/5 Blue Noise - Love Won't Run Away
Prima dată când am ascultat piesa asta, mi s-a adus aminte de grupul a capella Pentatonix. Apoi, mi-am dat seama că aduce un pic şi a ceva ce ar putea fi pe "Medúlla" al lui Björk, dar mult mai pop şi mai puţin interesant. Nu e o piesă rea, performanţa lor e foarte bună şi, pe deasupra, este cel mai original număr din această finală.
3/5 Rodica Aculova - My Light
Original trimisă la selecţia naţională a Moldovei, "My Light" a fost respinsă şi retrimisă la noi, unde a trecut. Ce-i drept, nu este o piesă aşa de rea pe cât o descriu majoritatea, dar este o baladă destul de fadă şi nu prea prezintă interes. Ar fi bună, însă, pentru un film micuţ. Live, nu sună aşa de elegant, dar, în mod ironic, notele înalte şi lungi sună perfect. În orice caz, e o piesă drăguţică. Fără niciun fel de sare şi piper (sau originalitate) totuşi.
2,5/5 Cristina Vasiu - Nowhere
"Nowhere" este singura piesă românească pe care am auzit-o ultima vreme care să aibă o producţie electro de calitate. Pe bune. Vocea ei sună bine pentru acest gen şi se potriveşte cu piesa, însă, per total, nu este un cântec care să îmi spună prea multe sau care să aibă vreun vers notabil. Apreciez, însă, încercarea de a face o piesă cu un sound modern. Melodia, din păcate, clachează la capitolul compoziţie.
3,5/5 Tudor Turcu - Save Us
Această piesă a fostului câştigător X Factor este ceva mai bună decât ultima sa încercare la Eurovision, dar tot nu pot spune că e ceva impresionant. Versurile transmit un mesaj, producţia îmbină plăcut elemente de pop, folk şi rock, însă nu consider că încheagă un dramatism potrivit, iar versul "Time to save us" se repetă totuşi de prea multe ori. Piesa îţi captează atenţia, însă evolueză liniar şi o pierde între timp. Chiar şi aşa, prestaţia lui Tudor Turcu este grozavă ca întotdeauna.
3/5 Super Trooper - Secret Place
A, uite, ne-am întors la Eurovision 1988. Pop-funk numai bun pentru o zi însorită de mers prin oraş şi altele. "Secret Place", pentru mine, sună ca o piesă ce poate face lejer parte din playlist-ul pentru Kaufland şi îmi aduce aminte dubios de mult de Modern Talking. N-am găsit nimic interesant, nimic notabil, nimic care să justifice locul în cursa pentru a ne reprezenta ţara la Eurovision. Are un aer prea anii '80 şi prea insipid. Poate tata ar fi de altă părere.
2/5 Ovidiu Anton - Still Alive
Ultimele trei piese din această listă sunt, ca o coincidenţă, toate scrise de compozitori străini. Această piesă a lui Ovidiu Anton are în spate o echipă suedeză. Aşadar, mă aşteptam să fie ceva foarte interesant, dar am cam fost lăsat cu ochii în soare. E o piesă ok, care aduce aminte de Bon Jovi, dar compoziţia este destul de lipsită de idei măreţe, iar versurile sunt şi ele destul de cheesy. Instrumentalul este bun. Clişeic, dar bun.
3,5/5 Lara Lee - Superman
În sfârşit. Asta e ceea ce căutam în Selecţia Naţională Eurovision. O piesă puternică, închegată, modernă, care are acea scânteie. "Superman" poate supravieţui foarte bine în afara Eurovisionului şi cu siguranţă aş fi considerat-o o piesă bună şi dacă nu era legată de acest eveniment. Echipa care a meşterit-o este MachoPsycho, nişte oameni care au contribuit şi la piesa norvegiei de la Eurovision 2013, "I Feed You My Love", care este una dintre cele mai bune compoziţii pe care le-am auzit vreodată la acest concurs. "Superman" este o piesă care bifează toate căsuţele unei piese bune, mai puţin versuri originale. Chiar şi aşa, este o melodie plină de pasiune, condusă foarte bine de Lara Lee (Larisa Ciortan - o fată ridicol de talentată pe care am pus ochii de ceva ani). Personal, nu pot să dau o definiţie concretă a unei piese bune, însă consider că ar fi un cântec care strigă "cântă-mă, simte-mă", iar piesa Larei Lee este o piesă cu atâta profesionalism şi foc încât nu pot să nu o consider cel mai bun număr din Selecţia Naţională Eurovision de anul acesta. Singurul lucru pe care l-aş avea de reproşat este producţia sterilă şi destul de rece, dar chiar şi aşa, este cea mai bună din această finală.
5/5 CEJ - We Were in Love
Eu mă topesc după o piesă country bine făcută şi am arătat asta în repetate rânduri. Pe mine, "We Were in Love", interpretată de cei mai iconici trei membri ai trupei Rednex, acum sub un alt nume, m-a prins de la primele acorduri. Este o piesă minunat construită, care degajă nostalgie prin toţi porii, cu nişte versuri care nu fac de râs limba engleză (cum a dovedit TVR-ul în videoclipul de mai sus), spre deosebire de celelalte piese din Selecţia Naţională. E melodia cu cel mai mult sentiment din acest set de 12, singura în care nu se simte faptul că e făcută special pentru Eurovision (până şi la favorita mea, "Superman", se simte acest lucru), singura ce conţine 0% plastic. Îmi pare rău că se termină atât de repede şi de abrupt. Îmi pare rău că românii o vor trece cu vederea, este o bijuterie de piesă care, din păcate, se va pierde în tumultul competiţiei. Sper să greşesc.
4,5/5
În ansamblu, avem un pachet frumos şi divers de piese. Dacă vom avea judecată şi vom vota cum trebuie, putem să trimitem o melodie ce va face o figură frumoasă la Viena. Eu aş trimite-o pe Lara Lee fără să clipesc, însă este o competiţie dură şi, în general, plină de surprize. Dar nu m-ar deranja absolut deloc dacă, printr-o minue, ar câştiga cei de la CEJ.
Verdictul meu este, într-un final, Music chowder susţine Lara Lee. Şi, pentru că aşa se practică la Eurovision, închei postarea cu un top personal obiectiv, care nu urmează neapărat notele oficiale de mai sus. De-abia aştept să văd cum se vor aşeza lucrurile pe 8 martie.
1. Lara Lee - Superman 2. CEJ - We Were in Love 3. Voltaj - De la capăt 4. Luminiţa Anghel - A Million Stars 5. Cristina Vasiu - Nowhere 6. Ovidiu Anton - Still Alive 7. Tudor Turcu - Save Us 8. Blue Noise - Love Won't Run Away 9. Aurelian Temişan feat. Alexa - Chica latina 10. Rodica Aculova - My Light 11. Super Trooper - Secret Place 12. Băieţii - Dragoste în lanţuri
O săptămână perfectă,
Peach
Ninge iar. Schimbarea total neaşteptată de peisaj m-a făcut să vreau în sfârşit să scriu naibii pe blog pentru că am vegetat în ultima vreme să pun în aplicare un alt tip de postare. Într-un fel. Ideea e că am acceptat nişte propuneri de piese, iar sarcina mea este să scriu pentru fiecare un drabble (o poveste ridicol de scurtă, eu îi spun "firimitură") care să se asezoneze bine cu ea. Şi pentru că am cochetat mult cu numărul 15, acesta va fi şi numărul de firimituri, minus patru. Iar, ca o notă a autorului, trebuie să specific faptul că, dacă toate postările mele au avut un rating AG (audienţă generală - nu că i-ar fi păsat cuiva, nici măcar mie), asta ar fi mai degrabă AP. O să vedeţi de ce. Distraţi-vă.
Christina Perri - Human
Trei zile în deşert. Iad înflăcărat ziua, covor de nisip polar noaptea. Nu avea nici măcar puterea de a plânge. Toate lacrimile ei s-au risipit în prima zi. S-au uscat, iar apa din ele a fost împrăştiată fără grijă în aer, ca nicio fiinţă să nu îşi poată potoli setea. Faţa îi arde. Voalul negru cu care şi-a îmbrăcat capul nu o mai protejează de cuţitele încinse ale soarelui. Iar genunchii îi cedează. Cu fie-...care...pas. Se prăbuşeşte. De ce eu? se întreabă pentru a mia oară. Se rostogoleşte pe spate şi îşi lasă sufletul să se scurgă pe nisip. Îmi pare rău. Soarele moare încet. Am fost o persoană îngrozitoare. Deşertul este împachetat încet în întuneric. Ea rămâne întinsă ca un morman de durere, cu rănile pulsându-i şi sufocându-i simţirile şi-aşa încercate. Sfârşitul pare atât de dulce, dar vine braţ la braţ cu o durere mai mare decât o viaţă întreagă în deşert. Îmi pare rău...
Umbra se adună într-un mănunchi difuz care o ridică şi o îmbrăţişează. Te iert. Acum, hai să mergem la culcare. E deja târziu. Se aşază încet în pat şi se scufundă în salteaua moale. După atâta timp, membrele nu îi mai sunt slăbite. Poate să respire aer proaspăt. Poate să plângă iar. De fericire. Şi pentru că a înţeles totul. S-a schimbat. Mulţumesc. Lana Del Rey - Young and Beautiful
Scârţâitul porţilor raiului nu suna deloc ca un scârţâit, ci mai mult ca un geamăt divin al unor diamante ce se prăbuşesc în aur lichid. Lumina de un alb perfect a năvălit peste negura ţinutului de dinafară şi l-a transformat într-un hău incandescent. În sfârşit, a ajuns.
A aşteptat-o de mai bine de câteva decenii. Deşi eternitatea şi fericirea veşnică i-au umplut toate golurile, nu putea să nu se gândească la ce a lăsat în urmă. În momentele în care sufletul, acum uşor şi eliberat de orice stricăciune, îi amintea de aşa ceva, un sentiment pământesc îi străfulgera fiinţa ca o fibră electrică: dorul. Iar atunci, se vedea din nou în casa în care a stat o viaţă, în sufragerie, cu mobila dată în surghiun pe marginile camerei şi cu o lumină timidă oferită de cele câteva becuri nearse ale candelabrului. În mâna lui se afla o altă mână, la pieptul său un alt piept, iar părul ei ciufulit, dar mai mătăsos ca niciodată îi curgea în cascadă peste faţă. Dansau. Zburau. Către cer şi înapoi, scăldându-se în euforie. Un moment cât două vieţi întregi şi mai puternic decât o eternitate; acum, doar o poză veche.
Dar a ajuns. Singurătatea lui a fost curmată. Figura ei se contura încet în lumina orbitoare. Nu îmbătrânise deloc. Lacrimile ei de fericire au fost şterse de o mână grijulie. El o luă apoi în braţe şi o învârti mai să o arunce la cer, dar deja se aflau acolo. Amândoi. După atâţia ani, din nou, în eternitate.
Of Monsters and Men - Yellow Light
Ea plutea în derivă pe o apă nesfârşită, a cărei suprafaţă era brăzdată din când în când de nişte unduiri misterioase. Vântul se auzea puternic, dar apa nu se mişca deloc sub forţa lui. Rochia ei neagră i se lipise de corp, iar ochii nu aveau curajul să se deschidă. Era frig. Era înnorat. Lumea era împărţită într-o jumtate albastră şi una cenuşie. Ea continua să plutească în derivă.
După un secol încremenit, apa se mai undui o dată, de data asta mai puternic. Se auzea un pleoscăit sinistru. O răsuflare sufocată de frig se apropia de ea. Putea să fie un monstru. Putea să fie chiar moartea, căreia i-a ajuns aşteptarea şi a venit să o scoată din ocean. Într-un final, a deschis ochii. Avea în faţă o figură bizară, dar oarecum familiară. Hainele lui erau albe şi subţiri, iar apa i le udase şi i le lipise de corp, ca şi ei. Dar ea nu se putea mişca, iar lumina palidă a cerului fumuriu a făcut-o să adoarmă la loc. Două braţe grijulii s-au înfăşurat în jurul trunchiului ei şi au ridicat-o din apă. Frigul pătrunzător îi înjunghia pielea expusă la aer după atâta timp. Corpul ei fu, apoi, aşezat pe spatele lui. El plecă la drum.
Din oceanul infinit răsări, în mod misterios, un continent întreg, înconjurat de ceaţă. El păşi cu ea în spate pe pământul proaspăt şi o luă la pas printr-o pădure fără acoperiş. Copacii şopteau din toate părţile, formând un sunet ceţos, ancestral. Pădurea, apoi, se despică într-o cărare luminată, liberă printre copacii nesfârşiţi şi una plină de mărăcini strălucitori. El strânse fata mai tare şi porni printre mărăcini. Spinii îi zgâriau hainele şi pielea, lăsând în urmă nişte răni multicolore. Ea era ţinută deasupra oricăui pericol de către două braţe din ce în ce mai slăbite. Trecând de mărăcini şi de pădure, în faţa lui se înfăţişau un petic gigantic de nisip mişcător şi un copac masiv, înconjurat de liane roşii şi de păsări colibri. El o mai strânse o dată în braţe şi se aruncă în nisipul mişcător. Granulele fine i-au tras imediat pe amândoi sub pământ şi i-au aruncat într-o peşteră umedă de jad. El mări pasul şi o luă la goană printre stalagmitele masive, ferindu-se de pietrele ce se desprindeau din tavanul peşterii.
Înspăimântată de tumultul pe care l-a trăit în ultimele minute, fata deschise ochii şi văzu o nebuloasă purpurie rotindu-se deasupra lor. Din ea ieşeau lilieci uriaşi, cu aripi de un alb orbitor care roiau în jurul celor doi. Ea închise ochii la loc strâns şi se ţinu cât putu de puternic de el. Zgomotul liliecilor era groaznic, iar picăturile de apă ce cădeau din tavanul peşterii îi strangulau simţurile. Tot ce mai putea să perceapă era un haos apăsător, mai rău decât un secol de plutit pe apă.
Într-un final, zgomotul încetă. Ea deschise din nou ochii pentru a realiza că nu se mai ţinea de nimeni. El dispăruse.
În faţa ei, se deschidea o vale gigantică. Păşi înspre marginea pământului şi se opri acolo pentru a privi peisajul. În faţa ei, soarele ieşea triumfător dintre nori. Ea îşi ridică mâinile pentru a-şi freca braţele cu ele şi simţi brusc un material ciudat acoperindu-i umerii.
Era cămaşa lui. Udă, zgâriată, ciopârţită, albă, ţinându-se strâns de ea pe spate, învăluindu-i rochia neagră.
Taylor Swift - I Knew You Were Trouble
Pumnul i se opri cu o fracţiune de secundă înainte de a izbi oglinda, ţinut în frâu de imaginea de sânge amestecat cu cioburi ce îi tulbura mintea. Din cealaltă cameră, el nu se putea opri din râs. Ea îi vedea zâmbetul stupid, plin de sine chiar şi prin prin zidurile groase. Parcă mai stăpână pe propriile picioare, porni spre cealaltă încăpere, fierbând şi bolborosind. Obrajii lui au fost adjudecaţi de nişte mâini hotărâte, iar buzele lui de cele dulci-amărui ale ei. Gulerul lui a fost, apoi, apucat cu forţă de o a doua mână, însetată de răzbunare şi mânată de durere. El s-a trezit pe podea, înconjurat de rămăşiţele unei măsuţe de cafea sacrificate. Ea ieşise triumfătoare, dar cu un nor de supărare prins între cei doi ochi albaştri care îi trăda slăbiciunea şi suferinţa.
Mark Ronson feat. Bruno Mars - Uptown Funk
Aretha era disperată. Cosmos a dispărut. L-a căutat în toată casa, chiar şi în spatele toaletei, l-a chemat până a crezut că face atac de cord şi tot nu l-a găsit. Bine, mai avea încă şaptesprezece pisici, dar Cosmos era special, pentru că... Ei bine, era special. Iar acum apărăsit-o. Idiotul. Oricum nu-i plăcea de el. A lăsat baltă căutarea şi s-a apucat să taie o felie din tortul pe care nu dormeau pisicile. Ea l-a hrănit, l-a frecat furibund cu ambele mâini şi, ocazional, i-a făcut baie cu petale de trandafiri şi esenţă de ylang-ylang. Pierderea lui,
13 secunde mai târziu, parcă ceva iar nu era în regulă. Bucătăria nu mai mirosea a macrou prăjit. Dacă nu mai miroase a macrou prăjit, înseamnă că Tarzan nu mai e acolo. Tarzan. O, nu. Şi el a fugit. Pe unde a putut să plece, bunica ştie; singurele geamuri deschise sunt cele de la balcon, bucătărie, baie, dormitor, cămară şi al doilea dormitor (şi uşa de la frigider - acolo doarme Leonidas). Aretha a interogat toţi vecinii ei teribil de politicoşi şi încântaţi de ideea de a locui lângă 18 pisici, dar nimeni nu ştia nimic.
Peste două săptămâni, Aretha aproape că a sunat la pompieri când l-a văzut pe Cookie cum sărea pe geamul de la balcon, dar pe telefon dormea Fufu şi nu putea să-l deranjeze. Cum, dar cum puteau să plece toţi motanii şi să o lase de izbelişte? Au mai rămas cu ea doar Fufu şi Gogoşel. Pe ei nu putea să-i piardă. Ei erau cei mai speciali pentru că năpârleau cel mai mult, aşa că Aretha avea ce împleti.
Dar când şi Gogoşel a dispărut... Nu mai era cale să dispară şi Fufu. Într-un final, Aretha a închis toate geamurile şi i-a dăruit întreg patul motanului ca o jertfă supramă, doar-doar să rămână. Poate să trăiască şi numai cu el.
Oroare! Cu câteva secunde în urmă, Fufu a ieşit în goană pe uşiţa de pisici. Bine, de aia a uitat Aretha. Acum nu mai putea să stea cu mâinile în sân. Şi-a luat colanţii violet şi vesta din păr de pisică şi a luat-o la fugă după Fufu al ei, ultimul mohican.
Fufu alerga pe trotuare ca şi cum ar fi fugit de moarte. Dar Aretha ţinea pasul cu el, nu degeaba şi-a luat colanţii. Însă Fufu avea avantajul de a sări, aşa că a sărit un gard care este posibil să fi fost cel al poliţiei şi s-a aventurat dincolo de dânsul. Aretha a fost, măcar de data aceasta, mai deşteaptă decât motanul şi a intrat lejer pe poartă. Victoria degetelor opozabile.
Când a ajuns la o cotitură, Aretha l-a văzut pe Fufu mângâindu-şi faţa cu o pisică vagaboantă. Deşi nu era încântată de ideea ca Fufu să mai aibă o femeie în viaţa lui, Aretha l-a lăsat în pace să-şi trăiască visul numit sezonul de împerechere. Măcar ştia unde să-l găsească când se sătura de singurătate.
Când s-a întors acasă, Aretha nu a observat nici armata de motani care miorlăiau la uşa ei după mâncare, nici poliţiştii care erau nedumeriţi în legătură cu poarta doborâtă a poliţiei sau cu cei 200 de metri de panseluţe călcate în picioare de lângă şoseaua principală.
[N/A: Nu am nimic nici cu pisicile, nici cu doamnele cu nşpe mii de pisici, dar mi
s-a părut interesantă ideea]
Birdy - Not About Angels
Curăţenie de primăvară. Covorul trebuie aspirat, hainele trebuie aşezate ordonat în şifonier, camera aerisită, dar... mai comod este să stai în pat, să te simţi învăluit de aşternuturi curate şi reci. Pancake. Nu poţi să te ghemuieşti în pat ca în copilărie fără un ursuleţ de pluş. Aşa că Elisa s-a ridicat leneş din îmbrăţisarea patului şi a pornit către cufărul din colţul camerei să-l scoată la aer pe Pancake. Deschizându-l cu grijă, să nu se rupă încuietoarea ca altădată, a început să dea la o parte lucrurile care dormeau dintotdeauna în cufăr. Când a pus mâna pe o eşarfă albastră, s-a oprit. A ridicat-o cu blândeţe, a plimbat-o uşor printre degete şi şi-a apropiat nasul de ţesătura fină pentru a-i mirosi parfumul intact.
După-amiaza aceea de martie era înnorată şi posacă. Dacă pomii nu ar fi fost puţin înmuguriţi, ar fi putut jura că timpul a luat-o în regres şi s-a întors în lunile de toamnă. Şoseaua era pustie. Zgomotul ghetelor ei lovind asfaltul se auzea clar şi era singurul sunet care circula prin atmosferă pe lângă şuieratul sihastru al vântului. Elisa strângea eşarfa la piept. Acum patru luni, şoseaua nu era la fel de liniştită. Aici, lângă cutia poştală, medicii se grăbeau să culeagă un trup nefericit de pe asfaltul udat de lapoviţă pentru a-l urca în ambulanţă, în timp ce ea privea încremenită scena, ţinând aceeaşi eşarfă la piept. O secundă. Doar o secundă a trimis totul în ruină. Imaginea îngrozitoare îi ardea în minte chiar şi acum. În susul străzii, lângă stejar, obişnuia să ţină mâna cuiva şi să discute despre ce s-a mai întâmplat pe la şcoală şi prin lume.
În timp ce îşi ocupa gândurile cu amintiri sufocante, a ajuns, fără să-şi dea seama, unde voia. A păşit uşor pe cărarea brăzdată de smocuri de iarbă şi a luat-o agale printre plăci reci de piatră, cu picioarele transformate subit în gelatină.
În cele din urmă, a ajuns la el. A aşezat încet eşarfa peste crucea lui şi a pus o mână rece pe vârful ei de marmură. O lacrimă grea i s-a scurs din privirea pierdută şi s-a pierdut în iarbă. Îmi pare rău.
Vântul a încetat să mai bată.
Ariana Grande & The Weeknd - Love Me Harder
Zi grea la muncă? Trebuie să fie o zi grea ca să mă bucur să te văd din nou?
Răspunsul lui a făcut-o să-şi rezeme capul de pieptul lui şi să vrea să rămână acolo o veşnicie. Sau măcar toată noaptea. Mâinile lui se plimbau încet prin părul ei şi îi mângâiau fiecare cârlionţ. Degetele lui se opreau în creştetul capului şi apoi coborau pe talia ei. Braţele ei se aventurau peste spatele lui încordat şi obosit, simţind fiecare fibră din ţesătura cămăşii lui albe. Îmi pare bine că ai venit într-un final. Acum poţi să te schimbi. Ne putem îmbrăţşa şi peste câteva minute. Cred că nu o să fie nevoie.
Ea a stat un moment să îi cântărească vorbele. În acel moment, mâinile, fruntea şi buzele lui s-au lipit de ale ei, săgetând o undă de căldură lichidă prin întreg corpul fetei. Ea i-a întors subita dovadă de iubire încolăcindu-şi braţele în jurul gâtului său, nerezistând tentaţiei de a-şi plimba şi ea degetele prin părul său. Buzele lui au alunecat în jos, pe bărbia ei şi apoi pe gât, în timp ce ea îşi pieptăna obrazul de al lui. Parfumul lui îmbătător i se afunda în simţuri; în spatele ochilor ei închişi se formau universuri colorate care se roteau şi îi inundau realitatea, de care tot ce o lega erau săruturile sale pe pielea ei, ca nişte fluturi printre petale de iasomie.
Când s-a trezit cu spatele izbind patul moale şi cu răsuflarea lui caldă şi sacadată mângâindu-i urechea, era deja prea târziu.
Taylor Swift - Mean
Nouk a început să se sature de fraţi mai mari. Numai unul avea, ce-i drept, dar şi acela un pui de urs foarte înfipt şi cu o dorinţă puternică de a-şi arăta dominanţa. El mereu câştiga micile lupte dintre ei şi mânca mai toate zmeurele din tufele de Nouk găsite, înainte ca el să poată lua măcar câteva. Mămica lor nu părea să ştie de neînţelegerile dintre cei doi copii ai ei, sau, chiar dacă ar fi ştiut, nu dădea semne că i-ar păsa. Şi Nouk, şi Rouki îi păreau doar nişte ghemotoace prostuţe de puf care mai aveau destul până să ajungă la statura taţilor lor.
Alergând printr-un luminiş, Nouk dădu de un buştean imens, numai bun de ascuţit ghearele. Îi plăceau mai mult buştenii decât brazii obişnuiţi pentru că toţi copacii din pădure erau zgâriaţi de urşi adulţi şi nici nu se puteau mândri cu un tunel distractiv pe interior, perfect pentru a încerca să îl parcurgi, chiar şi cu costul de a rămâne înţepenit la unul din capete. Nouk se urcă pe buştean şi începu să îl studieze frenetic pe toate părţile. Exact când vru să înceapă să mângâie scoarţa cu mândrele-i gheare de rege al pădurii, Nouk simţi brusc o zvârcolire din interiorul buşteanului.
Între timp, plictisit de singurătate, Rouki se decise să vadă cum îşi mai petrece zilele scumpul său frăţior. Văzându-l în faţa unui buştean numai bun de explorat, Rouki ignoră ca întotdeauna faptul că Nouk l-a găsit primul şi şi-a băgat capul într-una din găuri. Nouk privea cu o mulţumire ticăloasă cum fratele său se zbătea să iasă din cauza unei vulpi adăpostite în interiorul buşteanului, îndeajuns de înspăimântate încât să nu-i fie teamă să-l zgârie peste botic. Imediat înainte să reuşească să-şi scoată corpul durduliu din buştean, vulpea îl mai zgârie o dată, mai mult pentru a le putea spune suratelor că a fost prima vulpe din istoria universului care a reuşit să învingă un urs gigantic şi feroce.
Nouk o luase la goană spre mama lui, care pescuise patru somoni graşi numai pentru copilaşii ei (cei două zeci şi trei mâncaţi de ea înainte i-au fost îndeajuns). Când să se apuce de mâncat, Nouk se trezi iarăşi bot în bot cu fratele său. Cu un impuls de subordonare, Nouk îi intinse doi somoni, după care îşi luă cina şi se retrase cu inocenţă sub un brad bătrân. Fu apoi surprins să-l vadă pe Rouki venind cu un somon în gură, pe care îl trânti ulterior peste ceilalţi doi peşti ai lui Nouk.
Drept mulţumire, mai ales pentru dovada neaşteptată de afecţiune, fratele mai mic rupse o păpădie cu colţişorii şi i-o aşeză pe creştet. Nu era masculin, dar măcar părea un gest simpatic.
[N/A: Oriunde cauţi pe blog, nu scapi de Taylor Swift. Nu fac asta cu intenţie.]
Rihanna - What Now
A fost o stupizenie să coboare printre muritori. Se aştepta ca oamenii să fie nişte făpturi pline de generozitate şi dăruire. Dar filtrul cerului este înşelător, iar rasa umană este bolnavă. Aici, prinsă între două lumi ce se atacau cu toată fiinţa şi care erau gata să se disece, sarcina ei nu mai era să trăiască o viaţă simplă de muritor, ci să oprească oamenii de la autodistrugere.
Nici nu ştia cum ar fi putut proceda. Armele erau toate pe poziţii, iar puterea lor era copleşitoare. Câmpul de bătălie era pustiu şi mort. Un om nu poate opri tot carnagiul ce avea să urmeze, dar un înger ar fi putut. Cumva. Dar ea nu putea să se transforme în înger. Viaţa ei era acum una efemeră de muritor. Doar dacă...
Norii se adunau în cocoloaşe de plumb deasupra trupelor. Semnalul de luptă a fost dat imediat cum primul strop de ploaie, ca o lacrimă cerească, a udat pământul sterp. Ea se plimba agale prin câmp fără ca nimeni să observe sau să se întrebe cum a ajuns acolo. Pământul vibra, iar tunetul trupelor se rostogolea către ea. Gloanţe au început să zboare în toate părţile, arzând aerul greu. După câteva secunde, fata a înfruntat cu nonşalanţă un glonţ pe care l-a primit exact în piept, apoi s-a prăbuşit ca un martir pe solul acum îmbibat cu apă de ploaie.
Soldaţii din prima linie au observat victima colaterală de o frumuseţe zdrobitoare şi s-au oprit pentru un moment. Trupele au încremenit cu totul când, din corpul ei neînsufleţit, s-a ridicat un nor alb, strălucitor, care s-a materializat într-un înger.
Uitându-se în jur, îngerul a văzut cum soldaţii priveau înmărmuriţi către ea. Acum e momentul.
Îngerul a început să rostească vorbele ce le pregătise în sine de multă vreme, dar pentru oameni, acestea sunau mai mult ca o salbă de ecouri difuze. Îndată ce a terminat, s-a înălţat către cer, despicând norii de furtună şi lăsând în urmă un voal imens de lumină. Soldaţii continuau să privească fascinaţi figura ce se îndepărta de ei, copleşiţi de contrastul dintre lumina ei şi negura pământului.
Sesizând ocazia, unul dintre soldaţi a aruncat o grenadă ce a decimat tabăra adversă.
Ellie Goulding - Love Me Like You Do
Putea să povestească pe îndelete depănatul norilor ce rulau la fereastra din camera ei. Ochii ei erau mai mereu încremeniţi şi fixaţi pe orizont. Îl privea misterios şi îşi imagina cum se destramă şi uneşte colţurile lumii. Cum oamenii aflaţi la depărtări astronomice se reuneau într-un dans al frângerii planetei. Cum, după atâta timp şi atâtea săptămâni răsfoite, îl putea vedea din nou. Se putea pierde în ochii lui ca o corabie veche ce patina pe un ocean mânios. Mâinile lor se întrepătrundeau, iar fiori calzi şi electrici galopau înăuntrul ei. Iar buzele lui le strângeau pe ale ei, luptându-se printre lacrimi calde ce îi traversau faţa.
Dar nu era doar imaginaţie. El chiar s-a întors. S-a întors. Lumea chiar s-a frânt pentru ea.
Robbie Williams - Feel
Lumea nu mai avea de ceva timp secrete pentru el. Ce a început cu un simplu tur de surprindere în imagini a unei peşteri proaspăt descoperite în Slovacia a continuat cu un concurs internaţional de fotografie, unde a obţinut locul al doilea cu poza unui fluture poposind pe marginea unei ceşti de ceai, aplecat să soarbă aroma acelei băuturi misterioase, iar apoi, o călătorie prin întreaga lume. Camera lui a făcut cunoştinţă cu vulcani, înălţimi uriaşe, specii endemice, insule virgine, gheţari, chiar şi polisuri subacvatice. De două ori a fost muşcat de un şarpe (unul dintre ei veninos), iar drumul până la Cascada Îngerilor era să îl lase cu o boală cumplită. Să nu mai vorbim de lecţiile chinuitoare de scufundări în largul Pacificului.
Cele mai bune fotografii ale lui erau aşezate pe peretele din sufragerie, fiecare reprezentând o portiţă înapoi spre locurile îmblânzite de el. Simţea mai multă căldură ca niciodată, acum că s-a întors la soţia lui şi la cei doi copii, unul din ei născut în timp ce el fotografia o turmă de antilope Gnu în Sudan. Mâinile familiei sale trecând peste operele lui (dar mai ales ale naturii, după cum obişnuia să spună) îi reaminteau un singur lucru.
El era un călător înfocat. Putea să trăiască o viaţă întreagă fără o locuinţă stabilă, doar explorând harta lumii în cele mai micii detalii. O singură forţă îl aducea înapoi acasă, departe de peisajele de o frumuseţe radiantă. Iubirea. ***
Am scris mai mult romantism aici decât am văzut sau experimentat în toată viaţa. Adică, da, puteţi să o consideraţi o postare în avans pentru Sfântul Valentin.
