Tricenzia

Aşa cum am promis cu câteva ere în urmă, voi vorbi despre câteva albume care s-au remarcat de la îneputul verii şi care se adaugă unei liste deja destul de lungi de lansări geniale ale acestui an. Nu se mai termină. În situaţia de faţă, avem pe masă trei albume (n-am nicio scuză pentru calamburul din titlu) de la trei artişti care, deşi s-au făcut remarcaţi de o mulţime mai numeroasă doar în acest deceniu, şi-au pus o amprentă vizibilă asupra genurilor lor. Să înceapă Jocurile.

Florence + the Machine - How Big, How Blue, How Beautiful

Este cea de-a treia lansare a trupei britanice în fruntea căreia se află splendoarea din prima fotografie, Florence Welch. Primul album, "Lungs", a impresionat printr-un sound atmosferic şi maiestuos, o reinterpretarea a tot ceea ce însemna rock alternativ, iar cel de-al doilea, "Ceremonials", a adus câte un plus la fiecare capitol al primului. Ei, cel de-al treilea o surprinde pe Flo lepădându-se de veşmintele ceremonioase şi de o lume mustind de rafinament şi stricteţe şi îmbrăţişând straie mai comode, un aspect sonor mai neşlefuit, ceva direct din suflet, fără filtru, un rock dulce şi distrugător în acelaşi timp. În mare, albumul discută teme precum alienarea, nebunia, rănile psihologice şi sufleteşti, speranţa la pace şi aruncarea în braţele spiritualităţii. Piesa introductivă, "Ship to Wreck" este un fel de experienţă sumativă a ceea ce reprezintă albumul. Cu o voce mai încrezătoare şi mai versatilă ca oricând, Florence vorbeşte despre insomnie, şocul despărţirii şi conturează o stare de buimăcie prin versuri gen "What was it that I did? Did I dink too much? Am I losing touch? Did I build a ship to wreck?" ("Ce am făcut? Am băut prea mult, mă îndepărtez, am construit o navă pentru a naufragia?" - are mai mult sens în engleză totuşi). Instrumentaţia e bizar de optimistă, cu chitare vesele şi bass săltăreţ, o atmosferă prietenoasă şi uşoară, care sună exact cum te-ai aştepta să sune Florence and The Machine fără înfloriturile baroce. "What Kind of Man" este cea mai vulcanică piesă din cele unsprezece, dar are o vrajă specifică artistei - am discutat despre ea şi am lăudat-o cu luni bune în urmă, şi a ajuns să fie una dintre cele mai bune piese de pe album. Dar staţi! Trupa cu siguranţă nu rămâne fără idei. "How Big, How Blue, How Beautiful" este un imn dedicat cerului din Los Angeles (care e, ei bine, mare, albastru şi frumos), o compoziţie de zile mari care se încheie cu trompete triumfătoare care te fac să uiţi că te-ai trezit arătând ca un dezastru ecologic. De fapt, Florence spune că aşa îşi imaginează că ar suna sentimentul de dragoste: trompete peste trompete plutind spre al nouălea cer. Până acum, ascultarea albumului a fost o experienţă destul de intensă, dar "Queen of Peace", o capodoperă pe toate planurile, spulberă toate aşteptările cu o instrumentaţie care ţinteşte chiar mai sus de al nouălea cer şi un refren spectaculos de puternic. Un must-listen pentru existenţa pe această planetă. Evident, după aproape douăzeci de minute de condus cu 130 la oră, trebuie să apară şi o melodie care să schimbe cauciucurile şi care să calmeze inima. "Various Storms & Saints" este una din cele trei compoziţii mai calme cu accente puternic spirituale de pe album, alături de "Long & Lost" şi "St Jude", la care ajungem numaidecât. Această melodie face spectacol aproape numai cu o chitară şi cu vocea splendidă a lui Flo, înşirând versuri extrem de poetice despre speranţă şi nevoia de libertate. "Delilah" este o altă compoziţie de rock aproape clasic, săltăreaţă şi cu adrenalină, iar "Long & Lost" calmează din nou apele cu o mărturisire totuşi pasională de dragoste. "Caught" şi "Third Eye" aduc un aer vintage albumului, prima venind cu o mireasmă de anii '60 şi cea de-a doua, de anii '70-'80 (opinii bazate pe atmosfera degajată, sper să nu deranjez pe nimeni care a trecut prin decadele respective). Poate piesa care se încadrează cel mai puţin în peisajul albumului este "St Jude", care, după cum am menţionat acum ceva timp, este printre cele mai bune melodii care urcă şi urcă şi nu declanşează energia acumulată, însă avem în faţă aproape patru minute de brize de drone şi beat-uri uşoare, o rugăciune adresată Sfintei Jude, "patroana cauzelor pierdute" - o audiţie plăcută şi curăţitoare. Ei, energia acumulată de care vorbeam apare cu vârf şi îndesat pe "Mother", ultima piesă de pe albumul propriu-zis, o melodie ceva mai rock decât tot ce a fost până acum, în care Florence tânjeşte după aer proaspăt, eliberare şi îndrumarea mamei, care poate sau nu să fie simbolică. Versurile lui Florence sunt oricum împânzite de metafore, gondole care se plimbă noaptea prin mister şi ape adânci în lumini fluorescente. Ultimele versuri, totuşi, ne fac să ne dăm seama că artista a ajuns la final împăcată cu un sine ce are mai multe cicatrici, unul trecut prin suliţe şi alcool medicinal, dar care îşi conştientizează starea şi se mulţumeşte cu sentimentul de a fi scăpat din greutăţi. Până la urmă, aşa e şi albumul: neşlefuit, rugos, deopotrivă extatic şi plin de disperare, dar care, în final, stă în picioare cu măreţie şi graţie. O fărâmă de viaţă aşa cum e ea, surprinsă în unsprezece piese minunate. Scuzaţi lipsa de alineate, se va repeta.

Oh Lord, won't you leave me

Leave me just like this

Cause I belong to the ground now

I want no more than this

9/10