Top 40 de albume ale anului 2015 (1/4)

2015 a fost un an copleşitor, o ştim cu toţii. Dar în ceea ce priveşte muzica, a fost o delectare de la un capăt la altul. Rareori a existat un an care să cuprindă în gama sa muzicală atâta:

- diversitate
- culoare
- libertate de exprimare
- libertate artistică
- putere
- creativitate
- individualitate
- lista poate continua.

Iar acest lucru se reflectă perfect în lansările de albume excepţionale, care au continuat să curgă şi să atragă atenţia criticilor şi a simplilor amatori deopotrivă din ianuarie şi pââână acum. S-au afirmat cu noi lansări şi artişti consacraţi arhicunoscuţi (Adele, Carly Rae Jepsen, Kendrick Lamar, Ellie Goulding, Björk), şi artişti consacraţi care nu şi-au făcut un renume decât pentru publicul aternative (Grimes, Sufjan Stevens, Florence and the Machine, Chvrches), şi artişti debutanţi (Ibeyi, Courtney Barnett, Ryn Weaver). Toţi au contribuit la piureul multicolor, fascinant, aş putea zice, istoric, ce a fost 2015.

Am selectat din acesta 40 (patruzeci, forty, quarante) de albume care demonstrează că muzica internaţională o ia într-o direcţie foarte bună, în ciuda a ceea ce spun scepticii şi conservatorii - dacă mai există şi nu au fost înnecaţi de noul val de libertinism absolut. Rămâneţi pe poziţii, va fi un drum lung.


40 Coldplay - A Head Full of Dreams

Coldplay nu mai sunt de ceva timp o trupă rock în adevăratul sens al cuvântului, ci mai mult un grup ce cooperează pentru a modela o muzică pop fină, cu nenumărate influenţe şi nuanţe, nu foarte obtruzivă, nu foarte greu de înghiţit. Ultimul lor album adoptă un stil euforic, senin, ideologia unei vieţi roz prezentă în fiecare secundă. Ghost Stories, albumul lor de anul trecut, a avut cam acelaşi nivel de moliciune şi seninătate, dar ambalat într-o atmosferă mai puţin electrifiantă, notabil mai intimă şi mai umbroasă. Un experiment alternative şi nu prea. În schimb, A Head Full of Dreams se aruncă cu capul înainte în zona crepusculară numită mainstream şi asta se poate observa numai aruncând o privire peste lista de colaboratori: Beyoncé, Tove Lo, Stargate, etc. Evident că muzica lor a căpătat un luciu ieftin caracteristic popului comercial, dar acest lucru nu le-a compromis unicitatea. Chiar dacă albumul se aruncă deseori în zone redundante, el îşi păstrează un aer de strălucire, uşurinţă, un cer roz de seară pe care încep să apară stele. Titlul e un element revelator, având în vedere că fiecare piesă este un imn al veseliei cântat cu capul în nori, într-un vis, într-o utopie colorată şi veşnic optimistă (uşor greţoasă, dacă există şi o parte mai cinică în tine). Ca şi în literatură, muzica bună îşi are loc cu greu fără un dram de probleme, fără câţiva nori care să reducă din monotonia unui cer perfect azuriu, însă Coldplay au reuşit cumva să facă să funcţioneze ideea. Ajută foarte mult şi faptul că piesa centrală este Adventure of a Lifetime, care este un moment de euforie şi magie şi culori şi care reprezintă o gură de aer proaspăt binemeritată. În ciuda contopirii adesea atipice ale vechiului lor stil cu un soi de dance pop 2010-ist, bucuria este împrăştiată cu succes.

Recomandări: A Head Full of Dreams, Everglow, Adventure of a Lifetime, Amazing Day


39 Ryn Weaver - The Fool

Erin Michelle Wüthrich, 23 de ani, numele de scenă precizat mai sus, şi-a început marele drum muzical în 2014 cu lansarea unei piese contaminant de catchy scrise cu ajutorul dragei de Charli XCX şi numite OctaHate. Un an mai târziu, în urma unei susţineri consistente din partea blogosferei/presosferei, apare şi albumul de debut - The Fool. Este o aventură alt pop încrezătoare, sprijinită pe un experiment electro-indie care, în ciuda relativei sale accesibilităţi, te poate lăsa scărpinându-te în creştet. Este îndrăzneţ, dezorientant, iar compoziţia este aprinsă de vocea tăioasă a lui Ryn care aduce un pic cu cea a lui Florence Welch, mai ales la vibrato. Nu poţi deduce o anume direcţie a albumului, însă este evident că artista are capacităţi compozitoriceşti şi nu se joacă aiurea cu versurile - ar fi de preferat însă o execuţie mai rafinată şi o uşoară regândire a cantităţilor, mai ales în cazul producţiei, care poate deveni adesea sufocantă. În rest, este un debut lăudabil - încrezător, efervescent, ambiţios, chiar amuzant pe alocuri. Ryn Weaver merită urmărită.

Recomandări: OctaHate, The Fool, Traveling Song, Here Is Home


38 Natalie Prass - Natalie Prass

Mulţi îşi modelează muzica în forma unui tribut către decadele apuse, însă puţini o fac cu stilul şi graţia lui Natalie Prass, o artistă care a debutat anul acesta cu un album omonim ce este adânc înrădăcinat în muzica uşoară a anilor 60'-70'. Este cu adevărat un debut remarcabil, având în vedere compoziţiile minuţios construite şi producţia la fel de fin executată. Cu estetica unui vals în sala cea mare a unei case burgheze, albumul jonglează abil cu toate elementele retro pe care le are la dispoziţie, însă senzaţia per ansamblu este aceea a unei lansări accesibile oricărei decade, ce poate trece cu uşurinţă testul timpului. Însă acest tip de pop nostalgic şi sclipitor nu ar avea acelaşi efect dacă nu ar fi susţinut de vocea fragilă şi aerată a lui Natalie, ce are pe atât de multă personalitate pe cât poate imprima pieselor o emoţie castă, un nor de parfum care te învăluie încă din prima secundă şi a cărui mireasmă se păstrează şi după ce se încheie călătoria de nouă piese în lumea ei unicată.

Recomandări: My Baby Don't Understand Me, Bird of Prey, Christy, Why Don't You Believe in Me


37 Beach House - Thank Your Lucky Stars

Beach House au avut anul ăsta curajul de a lansa două albume: primul, Depression Cherry, pe 28 august, a cărui existenţă fusese plănuită şi cunoscută, iar cel de-al doilea, Thank Your lucky Stars, pe data de 16 octombrie; numai că nimeni nu a ştiut de lansarea celui de-al doilea album până cu nouă zile înainte. Accentuez ideea de "album": nu o adunătură de piese care au fost triate în alcătuirea Depression Cherry, nu B-sides, nu doar un mixtape lansat în scop comercial. Un album în toată firea, complementar cu primul, şi, zic eu, mai bun, în ciuda faptului că a răsărit de nicăieri şi a fost oarecum eclipsat de prima lansare. Thank Your Lucky Stars este o baie de efecte electronice difuze şi indie rock blând care te aruncă într-o adevărată stare de vis. Acesta este un mare atu al duo-ului Beach House, capacitatea de a face dream pop-ul să se simtă cu adevărat ca dream pop şi, mai important, să contureze o atmosferă palpabilă, unică, şi, pe acest album, extrem de nostalgică (dacă imaginea de pe cover nu este îndeajuns pentru a insufla acest sentiment). Sunt 41 de minute de muzică sclipitoare, consistentă şi coezivă, strâgând laolaltă şi o viziune modernă, şi bunătate de pop anii 80', prezentându-le într-un echilibru cald, hipnotizant şi emţionant.

Recomandări:  Majorette, She's So Lovely, One Thing, Somewhere Tonight


36 Ellie Goulding - Delirium

Delirium, aşa cum îl caracterizează Ellie Goulding, este un "experiment", o depăratare de la stilul indie pop/folk ce a caracterizat-o încă de când a început să se facă remarcată, schimbare probabil forţată de pătrunderea ireversibilă în sfera mainstream (pricinuită de piese ca "Burn" sau "Love Me Like You Do"). Acesta nu este deloc un lucru rău, ci, mai degrabă, ne oferă o privelişte către o faţetă mai sălbatică a lui Ellie, având în vedere că albumul este, iarăşi, un "experiment" în care îşi permite să iasă din carapacea impusă de albumele precedente. Iar acest lucru se reflectă în gama variată de piese turbulente, pline de artificii compoziţionale, care se bat în lumini şi culori şi care aduc laolaltă o mulţime de producători la fel de puşi pe distracţie. Ceea ce le leagă sunt un substrat folk aproape imperceptibil (ceva mai observabil pe piesele precum Lost and Found) şi vocea artistei, care rămâne remarcabil de expresivă şi luminoasă indiferent de temele abordate: petrecere, euforie, iubire, reidentificare - toate cuvintele ce intră în câmpul semantic al termenului "delir". Având în vedere densitatea sa, momentele care se fac cel mai bine remarcate sunt cele ce limpezesc apele şi aduc un plus de sinceritate - Holding on for Life, Lost and Found, Scream It out, etc. Deşi nu reprezintă un pas la fel de mare pentru muzica pop precum alte albume ce urmează să apară în listă, Delirium este o ascultare neaşteptat de revigorantă - în ciuda cadenţei deseori sufocante - un moment de destindere binemeritat al unei artiste care dovedeşte că se poate plimba cu foarte multă graţie peste graniţele genurilor muzicale abordate.


Recomandări: Holding on for Life, Love Me Like You Do, Lost and Found, Scream It Out


35 Blur - The Magic Whip

 Apogeul britrock-ului din ultimii ani nu putea fi oferit decât de veteranii Blur, care aduc un album inspirat din cinci zile de izolare în Hong Kong. The Magic Whip este o transă care împacă sintetizatoare, chitare şi sunete ambientale într-un decor ce bolboroseşte de idei inspirate şi care îşi dezvăluie substraturile treptat. Aduce puţin cu muzica lui David Bowie, dar conţinutul este cu siguranţă Blur, cu percuţii, bas şi felurite ornamente ce funcţionează împreună ca un robot industrial. Sentimentul final este, însă, unul organic, o combinaţie îmbietoare de jovialitate, neutralitate şi melancolie, o amprentă a unui grup rock creativ ce pare să poată susţine multe alte lansări din mugurii plantaţi în precedentele.

Recomandări: Go Out, My Terracota Heart, There Are Too Many of Us, Pyongyang


34 Halsey - Badlands

Halsey este unul din geniile noii generaţii. Cu o minte şi o personalitate ce au captivat întreg internetul, era imposibil ca muzica ei să nu se facă şi ea remarcată. Catalogul artistei reprezintă o oglindire perfectă a ideii de tânăr cu capul în nori, dar cu o voce şi o conştiinţă de sine ce poate schimba lumea. Albumul reginei Tumblr a fost lansat pe 28 august şi a debutat pe LOCUL 2 în clasamentul Billboard, ceea ce n-a făcut decât să confirme fenomenul ce a devenit Halsey. Eu, personal, o ador. Este un artist complet, plin de idei şi cu o viziune extrem de clară (şi probabil cea mai interesantă persoană din lume la ora actuală). Dar, lăsând subiectivitatea la o parte, Badlands este o lansare foarte bună. Ies în relief mai multe aspecte: producţia marca Lido ce este constituită din cel mai estetic amalgam de electropop şi indie pop, vocea distinctă şi bine lucrată a lui Halsey, versurile ce reprezintă vârful suliţei generaţiei Tumblr - ce vreau să spun este că, dacă este să luăm toţi tinerii amatori de citate şi versuri şi să facem o medie aritmetică a creaţiilor şi gândurilor acestora, ar rezulta o poezie cu natura celei a lui Halsey. Autobiografic, inspiraţional, introspectiv, sincer, analitic: textul ei este ancorat atât în realitatea vastă cât şi în străfundurile propriei persoane. Este vocea unei generaţii ce se autodistruge şi se reface în fiecare zi. Instrumentaţia în sine este reprezentantul perfect al unor tineri care sunt cu un picior în mainstream şi un altul căutător în lumea obscură şi diversă a artiştilor mai puţin cunoscuţi. Badlands nu e perfect, nu dă un home run cu fiecare piesă, nu străluceşte cu fiecare vers, dar pe bune dacă nu reuşeşte să-şi transmită mesajul şi să exprime perfect un alai de oameni care sunt orice în afară de statici şi unidirecţionali. Ar fi multe de spus despre afirmaţia lansată aproape involuntar de acest album, însă Halsey o exprimă mult mai bine. Tot ce e de spus despre lumea cu care ne confruntăm.


Recomandări: New Americana, Colors, Control, Ghost


33 Purity Ring - Another Eternity

Purity Ring sunt, în esenţă, epitomul muzicii electronice moderne. Duo-ul reuşeşte să îmbine versurile profunde, adesea criptice cu o instrumentaţie sclipitoare de natură astrală, realizată cu o precizie de laser. De la debutul lor din 2012, Shrines, şi până acum, Purity Ring au limpezit ceaţa ce le învăluia creaţia şi au scos la suprafaţă un stil ceva mai aproape de pop-ul get-beget decât de witch pop, unul ce a căpătat între timp un luciu orbitor (a rămas însă neschimbat farmecul vocii lui Megan James, care e la fel de dulce ca întotdeauna). Cineva ar putea să-i condamne pentru scăderea nivelului de organicitate, însă compoziţiilor de pe Another Eternity li se pot reproşa destul de puţine lucruri. Spontaneitatea nu lipseşte, liniile melodice sunt "acolo", însă sintetizatoarele pot deveni de plastic pe alocuri, iar misterul nu mai este omniprezent, atmosfera putând deveni constrângătoare pe unele piese ca Bodyache, Repetition sau Flood on the Floor. Asta nu înseamnă că albumul nu este un succes în felul lui şi că nu are o magie aparte, însă suma pieselor (cumulul de creaţii individuale) valorează un pic mai mult decât totul unitar. Termenul folosit de Purity Ring pentru descrierea acestui album este "future pop" - dacă acesta este viitorul muzicii pop mainstream, atunci eu sunt foarte încântat.

Recomandări: Bodyache, Push Pull, Stranger Than Earth, Begin Again


32 The Weather Station - Loyalty

Dacă sunteţi în căutarea unui album de folk senin, rafinat, autentic până în măduva oaselor, atunci aţi dat de varianta ideală. The Weather Station sunt din Canada, iar muzica lor este un pansament auditiv cu efect imediat. Loyalty nu abundă în varietate, dar este o experienţă extrem de plăcută şi reîmprospătantă. Piesele găsesc balansul perfect de chitare blânde, viori mieroase şi o voce aproape constant şoptită care îi aparţine Tamarei Lindeman (cea care a şi scris fiecare piesă de pe album). Tandru şi simplu, strângând într-ânsul o varietate de sentimente ascunse în minţile noastre pe care nu le putem numi, Loyalty este un exemplu perfect al faptului că folk-ul nu şi-a pierdut strălucirea şi continuă să existe sub diverse forme care mai de care mai îmbietoare.

Recomandări: Way It Is, Way It Should Be, Loyalty, Shy Women, Tapes


31 Ibeyi - Ibeyi

Este greu să fii inovativ în anul 2015, însă surorile gemene Lisa-Kaindé şi Naomi Diaz au reuşit să-şi găsească un stil cu totul aparte, un amestec fascinant de muzică tribală (ele având şi origini cubaneze), soul şi electronica. Ibeyi este albumul lor de debut şi este unul deosebit de veridic şi bine conceput. Există un sentiment de primalitate, o negură electrifiantă ce străbate fiecare fibră a acestui album, dar lăsând mult spaţiu şi aer pentru nişte compoziţii delicios de minimaliste. E suficient să ne uităm la Oya, primul single al albumului, pentru a ne face o idee foarte clară: cu o instrumentaţie bazată pe a capella, un sintetizator şi un bas bizare şi, spre final, o percuţie tribală, piesa este în esenţă una de dragoste unde zeiţa Oya apare ca o forţă în a cărei voi vocea din spatele versurilor se poate lăsa când nu simte prezenţa partenerului. Este o combinaţie foarte interesantă, care funcţionează pe parcursul întregului album cu nişte variaţii la fel de fascinante, abordând teme recurente precum familia, dragostea sau moartea, neuitându-se şi originile lor yorubane (nu este un lucru neobişnuit să găsiţi şi versuri în această limbă sau în franceză). Ibeyi dovedesc că sunt nişte artiste cu idei fresh, care pot evolua şi îşi pot extinde sound-ul deja remarcabil în nenumărate direcţii.

Recomandări: Oya, Ghosts, River, Mama Says