Ce s-a întâmplat?

Încearcă să închizi ochii. Încearcă. Ochii te ard şi te cheamă înapoi la realitate. E zi. Ai lucruri de făcut, minute de existat. Nu şi atunci când ţi-e somn. Pui geană pe geană şi adulmeci mirosul dulce şi corpolent al somnului. Apoi îl uiţi. E dimineaţă. Ce s-a întâmplat? Ai fost plecat timp de opt ore, sau cinci, de obicei. Irealitatea e o lume bizară. Ai lucruri de făcut, minute de existat. Lumea nu stă în loc, ci orbitează. Şi tu orbitezi. Nu ştii în jurul a ce, dar freamătă în tine un sentiment de rutină. Te mişti. Nu ştii unde. Trezitul, spălatul pe dinţi, pe faţă, îmbrăcatul-viteză sunt gesturi reflex. Universul vuieşte. Vuieşti şi tu cu el. Încearcă să închizi ochii. Încearcă. Cum de ai ajuns aşa?

Parcă mai ieri erai copilul care alerga de colo-colo precum un cal de curse şi îşi găsea lumea şi refugiul în culori şi jucării. Inima îţi sălta când mama scotea din cuptor o plăcintă cu mere ce inunda casa cu mirosul ei. Îţi plăcea să te învârţi până ameţeşti, să vezi lumea învârtindu-se cu tine. Să râzi cu foc la desenele animate cărora le ştiai programul par coeur. Să îţi adjudeci rolul de dirijor al norilor. Să vorbeşti cu partea neînsufleţită a lumii, chiar şi singur, pentru că aşa se întâmpla în desene. Mai ţii minte?

Au trecut atâtea ierni şi atâtea veri de atunci. Ce e culoarea? Ce se află dincolo de bordurile cenuşii? Nişte întrebări stupide, dar obişnuiai să ştii. Răsufli şi continui. Nu mai eşti "tu", ci toţi oamenii pentru care trudeşti. Eşti o piesă de puzzle. Ceaiul cald băut pe îndelete a devenit cafeaua tare de la 7. Mulţimi de brize colorate şi stoluri zburătoare execută o mişcare browniană echilibrată. Ciori şi zgomot. Atât.

Ai închis ochii. Ai simţit cum ceva te apasă. Grijile te înjunghie ca nişte gloanţe oarbe. Nu poţi să rămâi aşa. Vremea când aşa ceva era posibil s-a dus. De când? Cât timp ai închis, de fapt, ochii?

Poate nu e corect. Ce ţi se întâmplă, ce faci tu să ţi se întâmple. De ce alergi după fericire prin pastile, de ce nu mai alergi deloc. De ce erai tu Jerry, iar acum eşti, cu siguranţă, Tom. Pe atunci, nici nu credeai că ţi-ar putea plăcea un elixir ce te arde pe gât şi pe care mai dai şi bani pe deasupra. De ce, dintr-o dată, un zâmbet ascunde înfumurare şi aroganţă. De ce zilele trec ca popândăul prin păpuşoi. De ce te reîncarci cu ştiri şi discuţii politice.

Pe atunci nici nu-ţi păsa de ştiri.

Era lumea ta. A ta. Nu a lor. Poate te simţi bolnav. Poate nu îţi găseşti refugiul nici în rai, nici dedesubt. Poate că trebuie să deschizi ochii pe care i-ai închis acum mult timp. Te-ai schimbat fără să ştii şi ai făcut primii paşi în lumea asta nebună, nebună. Dar în tine tot mai trăieşte, ascunsă, cel mai probabil, de exteriorul negru sleit de puteri, versiunea ta minionă.

Deschide ochii. Curaj. Până nu creşte şi ea.