Halloween

          Din vântul rece şi luna plină, a răsărit, fără să-şi dea seama, ea. Şi-a simţit corpul uşor şi plin de lumină. A încercat să atingă pământul, dar nu putea. Se vedea pe sine ca o siluetă albă, mlădioasă, în reflexia lunii din cripte. Se afla pe un deal negru, fără viaţă. Putea vedea împrejurimile în cele mai mici detalii.

         Dimprejurul ei, au început să răsară alte feluri de creaturi. Nu îşi putea explica ce vedea. Simţea o goliciune din rărunchi şi era copleşită de ce avea în faţa ochilor. Creaturile se îndreptau spre o coroană imensă de lumini, iar ea simţea nevoia să le urmeze, prin pădure.

         Deşi se ferea de copaci, şi-a dat seama la fel de bine că putea să treacă prin ei. Nici nu-şi dădea seama când făcea asta, era ca şi cum ar fi fost făcuţi din neant. Creaturile începeau să se împrăştie. Se vedeau venind din zare omuleţi, dar ea s-a speriat de ei şi s-a ascuns printre tufe şi copaci desfrunziţi. Simţea căldură venind din partea lor. Omuleţii aproape că arătau precum creaturile care s-au risipit, însă nu păreau a avea aceleaşi intenţii. S-a ridicat un pic, dar a fugit când a văzut figura unui dintre omuleţi atunci când a aruncat o privire înspre ea. Nu ştia că poate fi văzută. Ei nu păreau a se fi speriat de celelalte creaturi.

A fugit să prindă din urmă creaturile. Prima dată, i s-au părut doar nişte spectre, dar când a ajuns mai aproape, a reuşit să le distingă. Erau vrăjitoare...

Vampiri...

Vârcolaci...

Chiar şi zombie.

Dar nu a fost băgată în seamă. Fiecare îşi urma propriul drum.

Coroana mare de lumină părea din ce în ce mai mare şi din ce în ce mai aproape. Pădurea se rărea, iar casele şi fiinţele umane îşi făceau loc. Creaturile alergau pe străzi, însă nimeni nu le vedea. O deranja şi o punea pe gânduri faptul că ea putea fi văzută de oameni, aşa că stătea să privească totul dintre ramurile unui copac, încercând să arate ca una din acele decoraţiuni hazlii care erau peste tot. Dovlecii luminoşi umpleau străzile şi o priveau dubios. Nu se simţea în siguranţă.

Frenezia de pe străzi o fascina. Fel de fel de ciudăţenii goneau din casă în casă ca să adune fulgi sclipitori. Şi-a dat seama că acele ciudăţenii erau tot oameni. Deşi cu toţii semănau cu acele creaturi care hoinăreau şi ele, nu păreau să resimtă frica. Energia pe care o emanau îi încălzea voalul alb, îngheţat.  Îşi spunea că oamenii nu s-ar speria de ea.

S-a apropiat de stradă, plutind pe deasupra caldarâmului îmbrăcat în frunze uscate. Zărind un grup de patru omuleţi, dintre care unul era alb şi uniform ca ea, s-a grăbit să li se arate. Dar ei au scos un ţipăt de groază şi au fugit împleticindu-se în josul străzii. S-a întors repede în pădure. Strada era cuprinsă de un fior care ajungea până la corpul ei din lumină. Simţea un junghi fierbinte total atipic.

Oamenii nu o acceptau. Trebuia să ştie că sunt două lumi opuse. Simţea că era vremea când fiinţele ca ea puteau să ajungă în lumea lor, însă ea era singura care nu putea. Şi o deprima teribil. Nici nu ştia că fantomele ar trebui să aibă aşa-numite „sentimente”.

Rătăcind prin pădure, a găsit o potecă îngustă ce ducea către un conac. Unul părăsit, scăldat de razele lunii.

Era acum mai atrasă de conac decât de lumea vie. Ceva din el o făcea să-şi dorească să fie înăuntru. Camerele întunecoase, pereţii scrijeliţi şi pânzele de păianjen o făceau să uite de acel junghi fierbinte.

Zburând tot mai sus, a găsit o mansardă goală. Singura prezenţă vie era luna. S-a îndreptat spre balcon, dorind să vadă priveliştea pe care o oferea casa. Pădurea se întindea la infinit în faţa ei, iar statuile din grădină păreau mici jucării de plumb. Întorcându-şi corpul, a zărit în colţul camerei o altă prezenţă fantomatică, ce strălucea peste bibelourile vechi.

I se părea cunoscută. Figura albă care se apropia de ea părea să fie jumătatea ei pierdută. S-a ridicat deasupra conacului, iar ea a urmat-o. Ştia că trebuie să o urmeze, dar nu îi cunoştea intenţiile. Se pierdeau împreună în cerul negru, pictat cu stele timide şi nori fini şi fragezi.

Cealaltă fantomă a condus-o deasupra oraşului. Luminile acestuia erau chiar mai vii şi mai colorate decât păreau pe strada de lângă pădure. Nu era o aşezare mare, însă fiecare colţişor al său trăia; fiecare în afară de clădirea deasupra căreia se aflau.

Fantoma i-a făcut semn să coboare, însă nu putea. Era precum un vârtej de întuneric care o putea înghiţi şi devora de fiecare dată când se apropia. Spiritul a apucat-o şi a tras-o în jos, spre clădire. Presiunea era imensă, iar ea îşi simţea corpul fin îngustându-i-se şi sufocând-o. Dar cealaltă fantomă nu-i dădea drumul. Împingând-o prin zidurile clădirii, spiritul i-a dat drumul şi a pierit în negura miezului de noapte.

Camera în care se afla era albă şi luminoasă. Erau oameni, dar nu o vedeau. O femeie stătea întinsă pe un pat rigid, tânjind după viaţă. S-a apropiat de ea, dar a fost absorbită de fiinţa umană.

S-a trezit. Nu îşi aducea aminte ce a fost.

*****

Cred că e nevoie să lămuresc ce a fost mai sus. Ei bine, aş putea s-o descriu drept o incursiune audio-vizualo-literară în sărbătoarea de Halloween, prin ochii unei fantome. Fiecare piesă compune "coloana sonoră" pentru această poveste, fiecare fiind aleasă pe criteriul "Are sound de Halloween?".

. Până la urmă, de ce e aşa de importantă această sărbătoare? Eu pot răspunde că şi-a păstrat farmecul prin, atmosferă, culoare şi ideologie. Este o altfel de escapadă, (aproape) total nevinovată, de care poate să se bucure orice om. De asemenea, este perioada dovlecilor care sunt oferiţi cadou pe blogul Music chowder, după cum, probabil, aţi remarcat. Staţi liniştiţi, au mai rămas şi pentru plăcinta cu dovleac. De fapt, drept mulţumire din suflet pentru atenţia pe care aţi acordat-o eventual postării şi blogului în general, vă voi lăsa aici ceea ce pare a fi cea mai delicioasă plăcintă cu dovleac de pe tot internetul, cu tot cu reţetă. Pentru că dovlecii sunt grozavi.

http://www.foodnetwork.com/recipes/paula-deen/pumpkin-pie-recipe.html

Un Halloween şi o lună noiembrie fericite!

Peach