Pisica Moşului

Este o perioadă foarte ocupată pentru Moş Crăciun. Are de făcut un drum foarte lung, ocolul planetei chiar, cu o viteză greu de înţeles pentru cei care nu sunt Moş Crăciun, sau care nu fac parte din alaiul său de ajutoare. Înainte de asta, însă, el stă în biroul lui - impropriu spus birou, mai degrabă o cameră cu pereţi din lemn, bogat împodobită, cu fel de fel de decoraţiuni şi obiecte speciale pentru el - şi îşi verifică lista de copii, care este incredibil de mare şi care necesită multă atenţie. Nu sunt mulţi copii cu adevărat obraznici, dar chiar şi pe aceia, Moşul îi însemnează pe listă pentru a şti să le aducă un cadou care să-i determine să fie mai buni.
S-a întâmplat odată ca Moşul să-şi verifice acestă listă enormă, precum şi cadourile care trebuie împărţite, cu o exactitate incredibilă, şi să audă la uşă un zgrepţănat timid.
Îşi împături frumos lista pentru a şti unde a rămas, îşi lăsă cana cu ciocolată caldă cu scorţişoară pe masa din lemn de pin şi deschise repede uşa.
- Până la urmă te-ai urcat pe acoperiş. Iar acum eşti un ghemotoc zgribulit de blană. Chiar vrei să te primesc aici, la căldură?
Înţelegând vorbele Moşului, ghemotocul scoase un mieunat scurt.
- Of, of, of. Hai să-ţi luăm o păturică groasă.
Carol se chema pisoiul. Deşi, de obicei, la Polul Nord, nu ninge abundent, Carol a simţit nevoia să se urce pe acoperişul îngreunat de un strat gros de zăpadă proaspătă. Cu multă dexteritate pisicească, motănelul a alunecat de pe acoperiş, trăgând după el şi un voal consistent de omăt.
- Te simţi mai bine acum?
Pisoiul stătea pe un fotoliu catifelat şi pufos, de un roşu ameţitor. Ar fi vrut şi el să bea din ciocolata cu lapte, dar îşi aduse aminte că, ultima dată când a încercat, s-a ales cu mustăţile fripte. Încă zgribulit şi ud, Carol se dădu jos de pe tron şi se întinse la picioarele Moşului, care deja ajunse la copilul cu numărul şapte sute milioane patru.
- Timp de o zi, cămăruţa asta va fi toată a ta. Poate nu mai spargi din nou bibeloul de sus ca anul trecut!
Se putea repara cu magie, dar, totuşi, nu strică să ai un locşor ordonat.
În cea mai din est parte a lumii, Ajunul Crăciunului venea în trei ore. Moşul scoase sania din magazia făcută special pentru celebrul lui mijloc de transport, dădu de mâncare renilor, încărcă sacul fără fund cu tonele de cadouri şi le mulţumi spiriduşilor pentru ajutor.
Noaptea polară era luminată de către zecile de felinare de prin jurul casei Moşului şi de prin pădure (apărută în mod magic), dar şi de beculeţele colorate care împodobeau tot ce aparţinea lui Moş Crăciun. Carol ţopăia prin zăpadă şi privea atent la toate pregătirile care se făceau pentru a-i asigura Moşului un traseu cât mai bun. Pentru un pisoiaş, totuşi, agitaţia devine obositoare după un timp, aşa că micuţul Carol a ales un loc de odihnă aparent destul de confortabil: sacul Moşului.
- Hai, Rudolph!
În scurt timp, sania îşi luă zborul cu tot cu Moş Crăciun, cadouri şi pisoi. Spiriduşii aplaudau încă un început de călătorie reuşit.
În timp ce copiii aşteptau nerăbdători sosirea misterioasă a Moşului şi primirea cadourilor, Carol dormea cuprins de un somn adânc. Sigur că Moş Crăciun îl văzuse încă de la primul cadou împărţit, aşa că s-a decis să-l mute lângă el în sanie. Pisoiul nu se împotrivise, el dormind în continuare şi visând la şemineul cel călduros din "biroul" Moşului.
O oprire a saniei a fost ceva mai zdruncinată: pe marginea unui drum de ţară, tălpile saniei se opriseră într-o piatră, zguduindu-i bine atât pe Moş Crăciun, cât şi pe pisoi. Moşul şi-a luat repede sacul şi a plecat să împartă cadourile. Carol, speriat, a sărit pe marginea saniei, de unde a alunecat şi a căzut cu boticul în zăpadă. Până să se dezmeticească, sania deja plecase. Pisoiul mieună trist, neînţelegând situaţia. El nu ştia că Moşul, pentru a străbate întreaga planetă într-o singură zi, trebuia să se mişte chiar mai repede decât soarele. Moş Crăciun era la kilometri depărtare, iar pisoiul rămase, din nou, zgribulit şi înfrigurat.
Pădurea îi făcea cu ochiul lui Carol, care pornise timid printre copacii bătrâni. Frigul pătrunzător îi rărea paşii pisoiului, care, după ce a trecut de un şir de copaci găunoşi în care se odihneau, cu proviziile pline, veveriţe cenuşii, nu mai putea să mai meargă. Carol îşi concentră toată energia într-un mieunat pătrunzător, care, însă, nu a înduplecat frigul iernii. Nu putea decât să miaune. Blana îi era îngheţată şi îşi pierduse strălucirea de foc.
Se auzeau paşi. Poate era Moşul, care îşi dăduse seama că îi lipseşte singurul animal în afară de renii săi de încredere.
- Cum ai ajuns tu aici? auzi Carol în dreapta lui.
Era un băiat de aproape 10 ani, la fel de înfrigurat şi de speriat.
- Cred că amândoi ne-am pierdut.
Băiatul luă pisoiul şi îl strânse la piept, simţindu-l tremurând. Se descheie la geacă, puse pisoiul la piept şi ridică fermoarul până în dreptul boticului. Carol deschise un ochi şi mieună. Băiatul zâmbi, iar o lacrimă îi străbătu obrazul îngheţat.
- Cât aş vrea să-ţi spun că o să te simţi mai bine...
Băiatul păşea încet prin zăpada groasă. Picioarele îi erau obosite de la atâta mers, iar spatele îl durea din ce în ce mai tare. Respira rar, încercând să-şi oprească plânsul. Îl mângâia mereu pe Carol, care devenise un fel de pernă caldă cu gheruţe.
Un vânt rece tăia pădurea, înţepând băiatul cu fulgi de zăpadă micuţi. După puţin timp, începu să ningă. Oricât de mult îi făcea plăcere să privească ninsoarea cu nasul lipit de geam, băiatul îşi dorea cu ardoare să înceteze repede.
Dar ninsoarea nu a încetat. Pe de altă parte, nu viscolea. Era o ninsoare molcomă, ca în poveşti, dar care îi îngreuna pasul.
Băiatul scoase din buzunar un fursec de casă.
- Cred că ţi-e foame. Eu am mâncat acum şase ore, dar pisoii au nevoie de multă mâncare, ca să poată vâna când se fac mari.
Carol se bucură nespus de bucăţica de fursec primită în dar, chiar dacă, de obicei, primea jucării de pisici şi ospeţe regale. Băiatul nu muşcă din fursec, de teamă să nu i se facă şi mai foame.
Lumina devenea din ce în ce mai slabă. Copilul nu ştia încotro a mers în tot acest timp. Se gândea că, dacă va ţine un drum drept, va găsi oameni care să-l ducă înapoi acasă, lângă părinţii lui care, probabil, nu se puteau bucura prea tare de noaptea de Crăciun.
În dimineaţa de Ajun, băiatul se trezise devreme pentru a căuta un brad bun. Pădurea de brazi de lângă casa lor este întinsă, iar la o margine are o plantaţie de brazi de Crăciun, care e a familiei sale. Neputând să aştepte, a lăsat un bilet părinţilor în care scria :"Merg să aleg bradul. Ştiţi unde mă găsiţi". Era mult de mers, dar băiatul ştia calea. Cumva, din nefericire, a rătăcit drumul şi a ajuns în pustietate, înfometat şi dezorientat.
Ninsoarea se opri, dar întunericul devenea din ce în ce mai pronunţat. Copilul se gândea că aşa îşi va găsi sfârşitul, părându-i rău că nu a putut să aibă mai mare grijă de noul lui prieten. În acel moment, îl podidi un plâns profund. Carol dormea în braţele lui din ce în ce mai slăbite.
Printre lacrimi, băiatul văzu în depărtare ceea ce părea a fi o troiţă. Îşi adună puterile şi mări pasul, înghiţindu-şi lacrimile care puteau să-i îngheţe pe obraz. Apropiindu-se, băiatul zări o siluetă neagră în faţa troiţei. În mod normal, s-ar fi speriat de o asemenea prezenţă străină, dar acum se gândi că a găsit sălvarea. Se apropie cu paşi repezi de figura misterioasă.
- Mă scuzaţi... rosti el timid.
Persoana întoarse uşor capul către el. Era o femeie trecută de anii tinereţii, dar cu un chip pur şi luminos. Femeia era mirată de un aşa vizitator, dar şi mai mirat era băiatul.
- Şi dumneavoastră v-aţi rătăcit?
Femeia tăcu un moment.
- Nu m-am rătăcit, am venit aici să mă rog.
- La o troiţă din pustietate?
- Nu e o troiţă obişnuită. Fiul meu a ridicat-o. În plus, este mai aproape de casa mea şi îmi place să vin aici, mai ales în zilele importante precum Ajunul Crăciunului. Tu ce cauţi pe aici, dragule?
Băiatul se încălzi la auzul cuvântului "dragule" şi îi răspunse prompt:
- M-am rătăcit, iar părinţii mei sunt foarte îngrijoraţi. Nu m-aţi putea ajuta să mă întorc acasă?
Speranţa din ochii lui o emoţionă pe femeie, care stătea demnă şi calmă în faţa lui.
- Sigur că te pot ajuta. Mai întâi de toate, vino acasă pe la mine. Cred că ţi-e foarte frig.
Femeia a plecat cu băiatul înspre un deal din vecinătate, pe care se ridica o căbănuţă modestă, dar veselă. Aceea era casa ei.
- Lasă-mă să-ţi pun geaca pe sobă.
Când băiatul ăşi dădu jos geaca, femeia observă - abia acum - pisoiul pe care îl ţinea strâns în braţe şi care dormea profund.
- Ai plecat cu pisoiaşul de acasă?
- L-am găsit în zăpadă. Cred că şi lui îi e foarte dor de casă.
Femeia îl pofti pe canapea şi merse să încălzească nişte apă pentru un ceai cald.
Băiatul şedea comod pe canapeaua moale, inima săltându-i pentru că şi-a regăsit speranţa. Pacea sufletească a femeii îi încălzea sufletul. Admira încăperea călduroasă şi brăduţul frumos decorat.
- Cum te cheamă? întrebă femeia, întrerupându-i şirul gândurilor.
- Isaac. Prietenii îmi mai spun Leo, pentru că mă cheamă Isaac Leonard.
- Foarte frumos nume. Ai vreun frate sau o soră?
- Nu am, dar am un viţel pe care îl iubesc foarte mult şi pe care îl cheamă Jin.
Femeia scoase prosopul de pe o farfurie cu fursecuri şi i-o dădu băiatului.
- Îmi place foarte mult cabana dumneavoastră. Când mă fac mare, vreau să am şi eu una.
- Mă bucur că îţi place căsuţa mea. Fiul meu a ridicat-o.
- Şi fiul dumneavoastră unde e?
Femeia se uită puţin la apa care clocotea, apoi răspunse:
- Fiul meu e plecat de ceva timp.
- Ce meserie are?
- Meseria lui e să vindece oamenii care vin la el şi să le aducă bucurie în viaţă. Acum, nu mai apelează la fel de multă lume la el, dar tot are mulţi oameni care vin să se vindece.
- Deci este un...doctor celebru.
- Poţi să spui şi aşa.
- Dacă o să păţesc vreodată ceva, pot să vin la fiul dumneavoastră?
- Cu siguranţă. Dar poţi să vii şi când eşti sănătos, doar ca să vorbeşti cu el. El lucrează mereu.
- Chiar şi de Crăciun?
- Chiar şi de Crăciun. Dar nu are prea mulţi clienţi în perioada asta.
- Probabil că toţi oamenii se simt bine, înconjuraţi de cadouri, de familie...
Femeia se ridică şi luă apa de pe foc, apoi o turnă într-o cană cu frunze de mentă şi coajă de portocală.
- Aşa e, spuse ea.
Carol deschise ochii, apoi se întinse pe canapea, înfingându-şi gheruţele în material.
- A fost foarte frumos din partea ta să ai atâta grijă de motănel. Fiul meu ar fi mândru de tine.
- Fiului dumneavoastră îi plac animalele?
- Nespus de mult.
- Cred că sunteţi mândră de el, pare un om foarte bun...la fel de bun ca dumneavoastră!
Femeia râse timid.
- Nu am mai primit de ceva timp colindători pe la mine acasă. N-ai vrea să-mi cânţi şi mie un colind?
- Nici fiul dumneavoastră nu trece pe aici?
- După cum ţi-am spus, este foarte ocupat. Dar îmi trimite mereu vederi, mai ales în prag de sărbători. Şi îl simt atât de aproape, încât nu mă mai simt aşa singură.
Isaac dădu din cap şi îi cântă femeii un colind învăţat în ultima zi de şcoală. Femeia închise ochii şi ascultă.
- Mi-ai făcut o bucurie foarte mare, Isaac. Sunt fericită că am putut să te ajut cu ceva cât de mărunt.
- Eu vă mulţumesc din toată, toată inima.
Tăcu puţin, în timp ce femeia strecura ceaiul.
- Cred că şi fiului dumneavoastră îi plac colindele.
Femeia zâmbi.
- Îi plac mai mult decât ţi-ai putea imagina.
Îi intinse băiatului ceaiul proaspăt făcut.
- Ai grijă, e fierbinte.
Băiatul sorbi însetat din ceai, cu riscul de a-şi arde limba.
- O să pot fi înapoi acasă până în ziua de Crăciun?
- Sigur vei fi. Am eu grijă de tine, tu şi motănelul staţi liniştiţi.
Carol găsise un loc confortabil pe canapea şi îşi reluă somnul.
- Cred că ar trebui să aţipeşti şi tu puţin, Isaac. Între timp, eu o să fac tot posibilul să te duc înapoi acasă.
Băiatul ascultă de sfatul femeii şi adormi pe canapea. Ochii îl usturau când punea geană pe geană, dar se bucura că a putut găsi un moment de răgaz după o zi atât de lungă. Deschise imediat ochii pentru a-i mulţumii femeii, dar găsise un decor total schimbat. Semăna chiar cu casa lui.
Mama băiatului cobora zgomotos pe scări, afundată în tristeţe. Când îşi mută privirea către camera de zi, scoase un ţipăt scurt şi alergă să-şi îmbrăţişeze copilul. Isaac îşi ţinea strâns mama în braţe, plângând de bucurie.
- S-a întors! S-a întors băiatul! Strigă mama, sărutându-şi băiatul cu multă dragoste.
Tatăl veni în fugă şi îl îmbrăţişă şi el plin de căldură.
- Cum ai ajuns aici? întrebă tatăl, cuprins de un fior de uimire.
- A venit şi Moş Crăciun, sări mama cu gândul de a-i face o bucurie copilului.
Isaac se repezi la brad şi îl văzu încărcat de globuri, ghirlande şi dulciuri, iar sub el se desfăşurau o mulţime de cadouri frumos împachetate. Între cadouri, el îl zări pe Carol încă dormind. Băiatul luă pisoiul în braţe, bucuros că a rămas cu el.
Unul dintre cadouri purta o etichetă pe care scria "Îţi mulţumesc că ai avut grijă de Carol. Poţi să-l păstrezi, iar eu voi veni an de an să vă vizitez pe amândoi" - semnat, Moş Crăciun.
Profund uimit, Isaac se uită împrejur şi văzu pe fereastră fulgi de zăpadă care dansau frenetic. Se apropie de ea şi privi în depărtare, apoi şopti:
- Mulţumesc din suflet. Vă doresc un Crăciun fericit şi uraţi-i fiului dumneavoastră la mulţi ani!

Sărbători fericite, pline de bucurii, sănătate şi evlavie.

Peach